Va mai trece ceva timp până mă voi sătura de scriiturile lui Khalil Gibran...
Citesc şi mă opresc din când în când şi îmi spun, prosteşte: "Măiculiţă, câtă dreptate are neica ăsta!". De ce mi se pare că deschide sufletul meu, ca pe o carte, şi citeşte din el, punând în cuvinte ceea ce eu nu reuşesc de cele mai multe ori să exprim?
Aşa cum cu înţelepciune spune domnul ăsta în citatul din titlu, mă întreb şi eu de multe ori cum stă treaba cu spinii din calea noastră. Nu pot să nu văd că aceste încercări ne fac mai puternici, ne "înţelepţesc", ne ajută să luăm decizii din ce în ce mai bune, ne dezvăluie adevărate valoare a clipelor de linişte şi de înţelegere. Nu generalizez, ştiu că această teorie nu se aplică tuturor. Vorbesc în nume propriu. Mie aşa mi se întâmplă. Şi aşa ajung să văd dreptatea din citat, şi să fiu recunoscătoare spinilor că m-au înţepat.
Dar poţi să doreşti spini în calea celor pe care îi iubeşti? Şi mă refer în primul rând la copiii noştri. Cum putem să le transferăm puţina înţelepciune pe care am acumulat-o rănindu-ne tălpile, fără ca ei înşisi să şi le rănească? Preluând ideea din titlu, nu este oare nevoie ca şi ei să scape de acest "sânge corupt" care întunecă drumul spre înţelepciune?
Grea întrebare, nu-i aşa?
Mă tem (sau mă bucur...?) că nu nouă ne revine găsirea răspunsului, ci doar căutarea lui.
Căutarea răspunsului constă în a-i educa aşa cum ştim mai bine, în a-i ajuta să-şi crească aripile şi în a-i încuraja să zboare.
În aceeaşi ordine de idei, şi în spiritul educaţiei prin călătorii, trebuie să spun despre extraordinara experienţă pe care am avut-o în această toamnă târzie, vizitând Munchen. Aşteptările mi-au fost depăşite, deoarece am avut ocazia să vad ceva care, ca şi alte experienţe asemănătoare, mi-a schimbat viaţa.
Oraşul în sine are frumuseţile lui, de aşteptat, de altfel. Frumuseţi pe care, din păcate, le-am putut vedea mai degrabă din autocar, e adevărat, cu ajutorul unui ghid surprinzător de vivace, informat, amuzant şi dus cu pluta. Datorită lui, în principal, vreau să mă întorc la Munchen, de data aceasta cu tot cu familie, pentru că mi s-au deschis nişte ferestre prin care vreau neapărat să privesc mai atent.
Însă ceea ce m-a impresionat cel mai profund a fost Die Alte Pinakothek, adică muzeul de pictură renascentistă, unde am văzut picturi la care nici nu mi-am permis să visez până acum.
În ordine aleatorie, aşa cum îmi vin în minte, voi enumera câteva dintre ele. Săli întregi cu Rubens (care m-a impresionat mai degrabă prin mărime, decât prin conţinut), dar şi câteva piese care mi-au atins coarda sensibilă, unele mai mult decât m-aş fi aşteptat.
Am văzut Rembrandt. Dintre multele lui tablouri expuse aici, m-a impresionat acesta:
Isus după Înviere. Se uită direct în ochii tăi. Vezi vreo urmă de tristeţe, de reproş?
Am văzut Rafael Sanzio. Câteva tablouri. Din nou, unul mi-a rămas lipit de suflet.
Madonna cu Pruncul. În ochii ei e dragoste pură, dedicare totală pentru copilul ei.
Am văzut El Greco. Grecul care s-a născut în Creta şi a trăit în Spania. Renascentistul care a ieşit din toate tiparele vremii şi curentului. Şi prin stil şi prin subiectele alese. Iată locul în care am stat minute în şir şi am privit acest tablou, şi iată, de aproape, tabloul.
Disrobing of Christ. Adică atunci când I-au dat jos haina purpurie şi L-au învelit în pânza sărăcăcioasă. Un subiect nicicând tratat de pictori, într-o vreme când trei sferturi din picturi reprezentau crucificarea. E o întreagă poveste în jurul acestui tablou, al stilului lui El Greco (motivat de unii prin faptul că omul avea un lejer astigmatism), dar nu voi intra în detalii. Oricum, tabloul m-a ţinut acolo cîteva minute bune, iar sala pictorilor spanioli m-a impresionat cel mai mult.
Este acolo Velasquez, care trebuia să mă impresioneze pentru că este cine este. Dar cel mai mult am admirat, pe lângă El Greco, pe Murillo, despre care nici nu ştiam mare lucru. Tablouri cu copii săraci din Madrid, săraci dar parcă fără griji. Din nou, aspecte pe care alţi pictori ai vremii şi ai locului nu le tratau, erau un fel de tabu, pentru că se pictau mai mult portrete regale (infanta, infantul, regele, regina, etc, etc).
Iată aceste tablouri deosebit de frumoase:
Şi, hei, oameni, am văzut Leonardo da Vinci! O Madonna cu Pruncul, cu garoafa, o pictură de tinereţe. dar, din nou, e Leonardo!
Iată şi un Tizian:
Am lăsat intenţionat la urmă cele două tablouri care mi-au fost cele mai dragi.
Albrecht Durer, cel care a pictat mîinile în rugăciune pe care le-am cusut goblen de nu ştiu câte ori, are aici un autoportret pur şi simplu fascinant, despre care, de la distanţă, eu am crezut că este un portret al lui Isus Hristos.
În dreapta, scrie în latină: Eu, Albrecht Dürer din Nuremberg, m-am pictat astfel, în culori nemuritoare, la vârsta de douăzeci şi opt de ani.
L-a pictat în anul 1500.
Al doilea este Marchiza de Pompadour pictată de Francois Boucher. A pictat-o el de foarte multe ori, dar acest tablou este parcă cel mai frumos. Sau poate pentru că este enorm şi foarte viu colorat, şi are haine frumoase, aşa cum desenam eu prinţese când eram mică. Nu ştiu de ce, dar aceste două tablouri au fost cele cu care mi-am luat suveniruri (magneti de pus pe frigider, foarte cool şi profund...).
Părăsind în cele din urmă muzeul, am rămas căteva minute pe o bancă în parcul din faţa lui, am încercat să-mi potoloesc bătăile inimii şi am scris mamei un sms ca să-i spun ce am văzut. Şi am mai stors câteva lacrimi când mi-a răspuns, după un minut, că se bucură enorm pentru mine.
Aceasta a fost experienţa mea culturală la Munchen.
Din oraş, m-a impresionat cel mai mult Castelul Nymphenburg, un fel de Versailles.
De vizitat data viitoare.
